FOTO: Gabriela Udrea, profesor pentru învățământ primar la Școala Gimnazială nr. 280 din București
Gabriela Udrea are 55 ani și, după premiul #Digitaliada, am invitat-o să ne povestească despre trecerea de la tradițional la online și despre perseverență, motivație și pasiune. Vă lăsăm să descoperiți totul în articolul scris de doamna profesoară.
***
„O dovadă că ceea ce fac este valoros la nivel de țară”
Mă numesc Gabriela Udrea și sunt profesor pentru învățământ primar la Școala Gimnazială nr. 280 din București. Am aflat despre concursul #Digitaliada de la mama unui elev din clasa mea, care este tot cadru didactic. A fost încântată de lecțiile video realizate de mine în timpul stării de urgență și mi-a sugerat să mă înscriu.
Ințial am privit propunerea cu scepticism pentru că am considerat că lecțiile mele mai trebuie perfecționate și voiam să pun în practică o mulțime de idei. Apoi mi-am spus „De ce nu?” și m-am înscris la concursul #Digitaliada, fără mari speranțe că voi câștiga un premiu. Știam că sunt atâția colegi care realizează materiale video extraordinare…
Am aflat cu bucurie și surprindere că lecția video cu care m-am înscris a fost premiată la secțiunea „Materiale video pentru învățământ primar”. Știți ce a însemnat acest premiu pentru mine? A fost o dovadă că ceea ce fac este valoros la nivel de țară, iar acest lucru este extraordinar!
Încrederea mi-a crescut brusc până la cer și mi-a dat atâta entuziasm, încât de la această mare veste am mai realizat peste 60 de lecții video pentru copii. Aveam mare nevoie de o confirmare avizată, pentru că puțini oameni au crezut în acest proiect al meu: elevii mei, părinții lor, câteva colege și, bineînțeles, familia mea.
„N-aș fi crezut niciodată că pot realiza lecții video, dacă nu aș fi fost pusă în situația de a lucra de la distanță cu elevii mei”
Vă dați seama ce înseamnă să primești ca premiu de la concursul #Digitaliada aparatură profesională pentru filmări, atunci când ai un salariu de profesor? Este ceva ce nu cred că aș fi reușit vreodată să achiziționez, pentru că ar fi fost o investiție prea costisitoare pentru mine.
Aș vrea să menționez că, din dorința de a ajuta cât mai mulți copii pe perioada pandemiei, am apelat la conducerea Federației Naționale a Asociațiilor de Părinți – Învățământ Preuniversitar (Iulian Cristache și Eugen Ilea) ca să-mi permită să fac publice lecțiile mele pe site-ul Federației și m-am simțit foarte onorată că au acceptat.
În prezent, ajut peste 1100 de elevi care sunt abonați la canalul meu YouTube… Stau și mă minunez. Nu-mi vine să cred că ajut o școală mare plină cu copii.
Publicitatea de pe canal îmi aduce niște sume infime, probabil că până la pensie se va acumula echivalentul salariului pe o lună… Dar asta nu contează! Faptul că fac ceea ce îmi place, că simt bucurie, entuziasm, satisfacție și am alt scop nobil în viață e extraordinar!
Ce mi se pare foarte interesant este că, până la vârsta de 55 de ani nu am știut ce alte resurse și abilități interioare mai am. N-aș fi crezut niciodată că pot realiza lecții video, dacă nu aș fi fost pusă în situația de a lucra de la distanță cu elevii mei.
„A fi profesor bun înseamnă să-ți tratezi elevii ca pe propriul tău copil, să-ți pese, în primul rând, de sufletele lor și de ceea ce simt.”
Haideți să vă povestesc și despre începuturile mele ca învățător… Am locuit și învățat până când am terminat clasa a VIII-a în Comuna Băneasa, județul Giurgiu. Fiind în comunism, singurele licee la care aveam acces în București erau Liceul Pedagogic și Liceul Sanitar.
La sugestia părinților mei am dat examen la Liceul Pedagogic. Nici nu știam dacă am vocație pentru acestă meserie, deoarece nu se auzise pe atunci de „orientare profesională”. Am fost admisă și eram încântată că voi deveni învățătoare. Nu am ales Liceul Sanitar, pentru că mi-era frică de injecții.
În liceu, în timpul orelor de practică pedagogică, am descoperit că îmi place foarte mult să lucrez cu copiii. Liceul avea un regim foarte strict, locuiam într-un cămin și ieșeam foarte rar în oraș, majoritatea colegelor spuneau că este „mânăstirea de maici”!
La aproape 19 ani am devenit învățătoare în Comuna Băneasa, județul Giurgiu, la școala la care fusesem elevă. Eram deja suficient de matură și știam că de mine depinde viitorul elevilor mei. De aceea am avut grijă să îi ajut pe copii să-și deschidă aripile și să „zboare” cât mai sus…
Cea mai mare bucurie a mea ca profesor este atunci când, în recreație, elevii mei mă cuprind de mijloc cu brațele și eu mă dezechilibrez și râd sau când un copil vine și îmi spune sub formă de secret la ureche „Doamna, te iubesc!”.
A fi un profesor bun înseamnă să ai grijă în mod special de sufletele copiilor, să-i faci să fie atenți la lecțiile tale, nu pentru că ai „coborât milităria din pod”, ci datorită felului în care predai, astfel încât să-i atragi și să fie relaxați. Înseamnă, de asemenea, să arăți că și tu ești om și poți greși, să ceri iertare elevilor tăi atunci când ai greșit, să le arăți că nu ești supraom și să ai curajul să le spui „nu știu nici eu, mă informez și apoi îți răspund la întrebare”. A fi profesor bun înseamnă să-ți tratezi elevii ca pe propriul tău copil, să-ți pese, în primul rând, de sufletele lor și de ceea ce simt.
Ce e esențial într-un proces educațional de calitate
Predarea online ne-a prins total nepregătiți din punct de vedere logistic și profesional. Profesorii au fost trimiși acasă (fără un laptop măcar) și fiecare s-a descurcat cu ce a avut. Știu ce eforturi au făcut colegii mei, profesorii din Școala Gimnazială Nr. 280 din București, pentru a se descurca și a se perfecționa din mers.
Iar sistemul de învățământ românesc are, ca de obicei, plusurile și minusurile lui. Pe de o parte, sunt mulți profesori extraordinari care își fac meseria cu devotament, mulți elevi și părinți interesați de școală. Pe de altă parte, nu avem dotarea materială necesară, ne luptăm cu lipsa spațiului, școli care învață în 3 schimburi în București (inclusiv Școala Gimnazială Nr. 280), numărul mare de elevi la clasă (30-36) peste norma admisă.
***
Rezumăm mai jos cele mai importante aspecte într-un proces educațional de calitate, din punctul de vedere al doamnei profesoare Gabriela Udrea:
- implicarea profesorului în organizarea în prealabil a lecțiilor (conținut atractiv, resurse materiale);
- organizarea mai bună a școlilor (clase cu număr mai mic de elevi pentru a putea obține performanță; dotarea fiecărei clase cu laptopuri conectate la internet, videoproiectoare și imprimante; directori mai empatici și decizii luate strict în favoarea elevilor)
- profesori mai bine pregătiți (facultăți în care pregătirea pune accent pe practica pedagogică, nu pe teorie; instruire pentru gestionarea conflictelor și lucrul cu copiii cu cerințe educaționale speciale)
- schimbări în sistem (manuale regândite pentru a ajuta elevii să înțeleagă singuri, cu un limbaj adecvat vârstei lor și atractive; finalizarea procesului de reforme care durează de 30 de ani; strategii stabile gândite de specialiști în educație; mobilitate mai mare a cadrelor didactice).
În încheiere, doamna profesoară ne-a mai transmis și un mesaj de încurajare și un îndemn pentru alți dascăli din România:
***
Dragi colegi,
Continuați să vă realizați proiectele educaționale și aveți curajul de a vă înscrie la concursul #Digitaliada! Premiile sunt „pe bune”. V-o garantez eu. Așa că urez succes celor care vor încerca.
Cu drag,
Gabriela Udrea
P.S. Voi continua proiectul cu lecții filmate, dar din toamnă încep un alt proiect. Vreți să știți ce? M-am transferat din București și voi preda la țară, acolo unde am lucrat în primii ani de învățământ. Mă simt ca la 20 de ani, „fără griji” și cu mult entuziasm. Abia aștept să revin la prima mea catedră. Aveam nevoie de o nouă provocare și iată că am găsit-o. Cred că va fi mai greu, dar minunat.